Agonie

Cunoasteti si voi acele momente in care, pur si simplu, va simtiti josnici? Acele clipe in care parca toata lumea va sta impotriva si toti vor sa se certe cu voi? Atunci cand… nimic nu merge bine. Agonie. Ai da orice pentru un moment de tacere, de liniste; de pace. Esti prins intr-o furtuna de contradictii, care mai de care mai taioase. Te cutremuri la gandul ca nici cei cu care te stii de-o viata nu te cunosc. Si stai si te gandesti unde e problema: sunt ei cei care pur si simplu nu vad adevarul sau esti tu. Sunt ei cei care , necunoscantu-te, isi pierd rabdarea si se ofenseaza fara motiv, sau chiar esti tu de vina. Si dezamagesti oameni. Te doare. Ai vrea sa le spui ce simti, sa le spui ca ai vrea sa fie altfel, ai vrea sa te inteleaga. Dar nu poti. Tot ce faci este sa-ti framanti inima si sa incerci sa le arati asta in privirea ta, sa-ti arati dorinta de a fi apreciat. Si ei vad nelinistea, si te acuza iar; te acuza ca din cauza ta pacea se risipeste si din 5 cuvinte iti poti ghici in fata ochilor tot viitorul negru pe care il vei avea. Si cade ca o bomba. Si esti neputiincios. Ai vrea pur si simplu sa nu mai auzi nimic! Ai vrea sa se termine totul… Stai si te gandesti, si nu stii ce sa mai faci. Atatea reprosuri, atatea cuvinte. Cu adevarat, cuvintele dor mai mult decat cea mai ascutita sabie si lasa urme adanci.

Agonie. Printre atatea palme, taci, si ii lasi pe ei sa se consume si sa te loveasca. Si incepi sa te gandesti: <<Chiar asa sunt?>> Si te vezi ultimul om, mai neinsemnat decat un vierme. Stai si-ti dai seama ca tot ce faci nu inseamna nimic. Iti dai seama ca te consumi atat de mult pentru visurile altora si uiti de ce e prioritar in viata ta.

Timpul trece; minut cu minut… esti la fel. Aceeasi agonie. Ai vrea sa urli, sa te auda toti, sa fii inteles, dar e in zadar. Ochii sunt uscati. Ai vrea sa versi o lacrima, sa te descarci, dar nu mai ai putere. Si intrebarea reapare. Si te gandesti la tot ceea ce-ti doreai sa faci, la fiecare rugaciune si dorinta a inimii; iti amintesti de toate raspunsurile primite, dar inima ti-e atat de neagra ca nici nu te mai poti bucura. Iti amintesti de momentele fericite ale vietii, momentele incununate cu glorie si pace, si ti-e dor de ele; si ai vrea sa le mai traiesti odata, sa mai simti pacea aceea divina. Si nu vine. Te simti singur, atat de singur incat nici nu mai ai curaj sa vii in fata lui Dumnezeu. Mai mult decat orice ar zice cineva, tu stii ca defapt l-ai dezamagit pe El. Si nu stii cum s-a intamplat asta. Nu mai tii minte momentul care a dat startul. A fost doar o clipa; o clipa de neveghere, o clipa ce acum costa cat o viata.

Si tu te simti singur; te simti atat de vinovat. Esti ranit si zaci in agonie. Ai vrea sa vezi o mana intinsa din partea cuiva, dar mai mult ca oricand, ea nu vine. Poate e mai bine asa; poate ca daca ar fi venit, ai fi fost nevoit sa dai nenumarate explictii, doar ca la sfarsit sa nu fii inteles si judecat.

O clipa, doar atat e nevoie, o clipa de neveghere. E ca si cum ai pierde cursa exact la linia de sosire. Asa e si in viata. Trudim atat pentru lucrurile trecatoare dar uitam sa punem valoarea pe cele ce sunt vesnice, si ne abatem din ce in ce mai mult de la calea noastra, si pierdem in ultimii metri ai cursei.

O agonie mutilatoare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s