Povești cu zâne și pietre prețioase

* Articol scris pentru SuperBlog 2021.

În poveștile cu zâne se spune că puterea lor stătea în cristale. Ce or avea, oare, acele pietre naturale, maiestuos pictate de Marele Artist, de erau așa speciale, nu știu. Dar un lucru știu sigur: erau magice.

În povestea noastră de astăzi vom vorbi despre o zână bună pe nume Agnes. Nu era o zână care locuia în pădure, nici într-un sat al zânelor și nici măcar într-o poveste. Era o zână care locuia în camera stăpânei sale bune, Miriam. Micuța noastră zână Agnes era nedespărțită de stăpâna ei. Mergea cu ea peste tot: la școală, pitită în ghiozdan, la bunici, în parc. Așa se făcea că o ajuta chiar și la teme, după atâtea ore petrecute la școală.

– Deci, 2×3, cât face 2×3?
– Hmmm… 5!
– Nuu, nu le adunăm, le înmulțim!

Viața lui Miriam era mai frumoasă cu Agnes și cu Ivan, cățelul ei. Acesta le proteja pe amândouă, fie de oamenii răi de afară, fie de alți căței supărați din parc.

Agnes a ajuns la Miriam când fetița avea doar 5 ani. De ziua ei, a primit de la bunica sa un pandantiv superb cu piatra lunii. Bunica i-a spus că e un pandantiv foarte special și i-a spus să-l poarte în permanență căci nici nu știe când i-ar putea fi de folos. Fetița nu a știut atunci ce însemnau vorbele bunicii dar, pentru că bunica nu a dezamăgit-o niciodată, o credea pe cuvânt. Din acea zi, l-a purtat peste tot.

StoneMania

Într-o seară, la puțin timp după ziua ei, pe când o aștepta pe mama să-i citească povestea de culcare, la fereastră a strălucit o luminiță. Părea ca un chibrit sau ca o lumânare micuță care abia mai pâlpâia. Fetița, curioasă și puțin temătoare, s-a apropiat de fereastră și a tras la o parte doar un colț din draperie. Pe pervazul de afară se vedeau niște aripi ca de fluture, unul mult mai mare decât cei obișnuiți, și mult mai luminos, precum un licurici.

Fetița a deschis repede geamul și a luat fluturașul luminos de pe pervaz.

Nu s-a zbătut deloc, gândi fetița. De obicei fluturii zboară. Dar nu am mai văzut fluturi iarna.

Toate aceste gânduri îi zburau în minte fetiței în timp ce aducea comoara înăuntru.

Închise geamul, desfăcu mânuță și… Ce?!

– Tinker Bell?!

Nu, nu putea fi Tinker Bell, nu avea rochița verde. Era o micuță creatură ce avea părul negru, prins într-o coadă frumoasă la spate, și purta o rochiță roșie. Și, în plus, Tinker Bell avea mult mai multă energie. Această ființă părea bolnavă.

Cum mama nu apăru încă să-i citească povestea, Miriam luă mica creatură, o puse pe piept și trase plapuma pe amândouă ca să o încălzească. Se gândi că de la frigul de decembrie se simțea așa:

Afară e mult prea frig să ieși doar în rochiță.

Când ajunse, mama nici n-a observat-o de după plapumă, atât de mică era. Puțin mai mare decât mâna fetiței. Mama îi citi fetei o poveste nouă, o sărută pe frunte și plecă.

– Noapte bună, Miri!
– Noapte bună, mami!

Acum că povestea se termină, era timpul de culcare. Dar fetița nu știa ce să facă cu noul ei musafir nepoftit care încă părea că mai doarme. Îi era frică să o lase lângă ea îi pat ca nu cumva, în timp ce doarme, să se așeze pe ea. Stătu ce stătu și își aminti că în dulap avea o cutiuță de la perechea nouă de pantofiori pe care a primit-o de la părinți de ziua ei. Nu s-a gândit de două ori și a sărit din pat, direct spre dulap. A scos pantofiorii, i-a pus în locul cutiei în dulap și a căutat cel mai pufos fular împletit de bunica.

Așa, unde să-i punem patul? Pe jos s-ar putea să fie frig, pe dulap prea cald, pe calorifer mult prea cald. Hmm… știu! O s-o pun pe noptieră lângă mine.

Zis și făcut. Fetița avea o noptieră destul de încăpătoare, așa că lângă lampă avea suficient spațiu pentru o cutie de pantofiori. În plus, era chiar un loc special: acolo ținea colierul primit de la bunica, pe care îl dăduse jos chiar înainte să fugă la geam.

Lăsă cutia, o puse pe mica ființă la culcare, stinse lumina și somn.

Dar, ce să vezi, pe întuneric, aripile zânei străluceau.

– Nu-i nimic, mă voi culca cu spatele la noptieră.

Și așa făcu. Dar, pe măsură ce noaptea trecea, aripile ei străluceau tot mai puternic.

– Bună?
Ce multă lumină e în cameră! gândi fetița când deschise ochii. Mi s-a părut că a vorbit cineva. Of, cred că am adormit fără să sting veioza.

Se întoarse și nici nu observă că veioza era stinsă că, din cutie, răsăreau niște ochi negrii, frumoși, mici, ca de zână. Fetița, mirată, se ridică și căscă ochii mari la cutie. Se pare că noua ei colegă de cameră era trează și plină de viață.

– Ești o zână?!
– Da, sunt… sunt Agnes, zâna tocilară.

Fetița o privea cu ochii mari, încremenită să vadă și să audă toate cele ce se întâmplau.

– Nu știu cum m-ai găsit dar sper că nu te-am deranjat. Încercam să ajung la o piatră să prind putere dar nu-mi amintesc prea multe de pe drum.
– La o piatră? Așa ca Tinker Bell?
– O știi pe Tinker Bell?!
– Da, toată lumea o știe!
– Da?! confuză, zâna nu mai știa ce să spună.
– La o piatră? La ce piatră?!
– Caut piatra lunii, ea e cea care îmi dă puterea și energia ca să trăiesci. Fără piatra lunii nu am energie, sunt mereu supărată și mohorâtă și, la final, încet încet mă sting.

Chipul fetiței se umplu de bucurie. Pe loc înșfăcă minunatul pandantiv de la bunica și i-l arătă lui Agnes.

– Uite, am și eu unul!
– Este minunat!
– Și cum te ajută să trăiești?
– E suficient să dorm lângă unul și voi fi bine.
– Zânele dorm?
– Da, și zânele dorm. Tot noaptea, ca și oamenii.
– Și tu ce putere ai?
– Eu sunt zâna care stă cel mai mult în bibliotecă și mereu învață lucruri. Mereu știu răspunsurile la întrebări legate de orice. Îmi iau puterea de a învăța, de a mă concentra și de a reține din cuarț. De fiecare dată când doar mă uit la cuarț îmi amintesc pe loc răspunsul. Acum, ce-i drept, sunt cam amețită dacă mă gândesc la matematică.
– Cuarț? Ce e cuarțul?
– Cuarțul e o piatră foarte frumoasă de culoare roz care, la fel ca și colierul tău, arată foarte frumos ca bijuterie. Multe femei poarte fie coliere, fie cercei cu cuarț.
– Și eu am cercei!
– Ai cercei cu cuarț?!
– Nu, am cercei cu Tinker Bell.
– A, ok.
– Dar, stai așa, știu eu pe cineva care s-ar prea să aibă. De dimineață mergem să vedem. Până atunci, dormi în cutia ta să prinzi putere.

StoneMania

Ziua de sâmbătă ce a urmat a fost ocazia perfectă ca familia să facă o vizită bunicilor. Pe nerăsuflate, micuța Miriam a fugit din mașină direct în brațele bunicii care o aștepta la ușă și a întrebat-o dacă mai are pentru ea ceva să se înzorzoneze.

Bunica a zâmbit în colțul gurii și a dus-o la colecția ei de cristale și pietre prețioase.

– Ce ți-ar plăcea de aici?
– Oaaau, bunico, ce multe ai!
– Da, le-am adunat o viață întreagă, de când aveam și eu cinci ani, ca și tine. Mai nou, multe dintre ele sunt de pe internet, de pe site-ul acela pe care mi l-a arătat mămica ta.
– Ai ceva roz?
– Roz? Acest cuarț roz?
– Oau, bunico, ce cercei frumoși!
– Sunt cerceii mei preferați din cuarț. Dar de acum se pare că sunt ai tăi.
– Mulțumesc, bunico!

Din acea zi, nici Miriam nu a renunțat la Agnes, nici Agnes la Miriam.

Photo by Edz Norton on Unsplash

* Articol scris pentru SuperBlog 2021.

Un gând despre „Povești cu zâne și pietre prețioase

  1. Pingback: Proba 17. Ce energii (să) atragi și cultivi cu ajutorul cristalelor naturale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s