Noi şi El

Îl țineam de mână să nu cadă. Îl țineam eu pe el. Dacă avea să se împiedice şi să cadă, l-aş fi ținut ca să n-o facă. Şi mi-a dat drumul… Mi-a dat el mie drumul ca să se aplece să ia o piatră de jos.
Exact aşa suntem şi noi cu Dumnezeu. El e Cel ce ne ține ca, în cazul în care ne împiedicăm sau alunecăm, să nu cădem. Şi noi suntem cei care Îi dăm drumul ca să culegem lucruri. Şi apoi, după ce vedem cât ne împovărează, ne eliberăm şi El din nou ne prinde de mână cu la fel de multă dragoste.

image

Sursă foto: pinterest.com

Pe seară

11e7bc9e38d3832c5bb9dc09c4e837e1

Sursă foto: Pinterest.com

Se lasă seara. Privers orașul de la fereastră. Atâtea mașini care circulă, oameni care intră și ies. Fiecare își urmează cursul normal al vieții. Și deasupra tuturor, se vede o cruce care luminează de departe, făcând să pară toate lucrurile că stau la poala ei, veghind parcă…

S-a lăsat seara de tot. Întuneric. Crucea e tot acolo, luminând mai puternic, acaparând totul cu prezența ei impunătoare. Îi poți distinge perfect forma.

El e la fel de bun

Și da, Domnul e la fel de bun și iubitor, și îndurarea Lui e la fel de mare chiar și acolo, în suferință, chiar și pe holurile unui spital, prins între secția de urgențe și cea de terapie intensivă… Chiar și la căpătâiul unui sicriu. EL E BUN. Și nimeni și nimic nu poate să conteste asta. Orice ar fi. ORICE.

 

pain

sursă foto: Pinterest.com


 

Asta e concluzia la care am ajuns eu în urma bilanțului pe anul 2016. O scurtă radiografie. Un RMN, de fapt…

 

Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.

(Romani 8.28)

Despre compromis

Trece tot mai mult timp şi întâlnesc din ce în ce mai multe persoane, unele cu mare influenţă chiar, ce aleg să facă compromis. Mai nou, până şi cei trecuţi prin viaţă au înţeles faptul că în zilele noastre, dacă nu faci un compromis cât de mic, nu poţi să ajungi până mâine. Destul de logic, nu? Adică, acestea sunt vremurile în care trăim. 

Nu ştiu ce părere ai, dacă eşti sau nu de acord, dar te rog să continui să citeşti. 

Dacă eşti de acord, probabil ai numai intenţii nobile. Până la urmă, scopul scuză mijloacele. Poate ai făcut vreodată compromis pentru binele alor tăi, sau era absolut necesar. 

Dacă nu eşti de acord, intenţiile tale sunt mai mult decât nobile! Scopul nu scuză mijloacele! Vremurile astea atât de murdare, atât de infecte! Ne place să ne zicem creştini dar preferăm să acoperim păcatul sau să-l mascăm, să-l facem să arate aşa cum ne place nouă. Încercăm să-l facem să pară… mic. 

compromisDragilor, nu ştiu dacă sunteţi sau nu de acord cu compromisul şi, sincer, nici nu vreau să ştiu. Poate unul din voi va vrea să-mi spună că suntem oameni, toţi greşim. Un compromis mic, acolo, n-a omorât pe nimeni. Greşit! Fiecare greşeală a noastră a lovit direct în Salvatorul nostru cât era pe cruce! De exemplu, când am început să scriu acest blog mă întrebam dacă voi avea sau nu cititori. Mă gândeam: în primul rând vreau să scriu pentru mine şi, apoi, dacă îi va plăcea cuiva, să scriu şi pentru alţii. În timp, am văzut că sunt persoane cărora le place ceea ce scriu (dacă acum citeşti asta şi eşti printre persoanele care m-a sprijinit de la început, îţi mulţumesc!) şi, m-am gândit eu, să scriu mai mult despre învăţătura Bibliei, dar să-l scot pe Cristos din ea, să o fac să pară morală. Şi ştiţi ce-am făcut? COMPROMIS! Pentru că moralitatea îl are pe Cristos în fată. Nu poţi să fii moral fără Cristos, cum nu poţi să fii cu Cristos şi să faci compromis. Poate nu m-am făcut înţeleasă. Când faci compromis cu cineva, fiecare parte lasă puţin. Ştiţi vorba aia: te faci frate cu dracu’ până treci puntea. Până la urmă nu lasăm mult, azi coborâm puţin standardele, mâine încă puţin, şi tot aşa până nu mai avem deloc. Şi, în loc să o luăm în sus, ne ducem direct în jos. Azi poate e o minciună, mâine, dacă nu ne vede nimeni, ne lungim puţin mâinile. Nu vreau să spun mai multe despre moralilate acum, voi reveni cu un articol destinat acestui subiect. 

Cu ce vreau să râmânem: dacă noi ne impunem nişte valori, nişte principii, ne fixăm nişte standarde, nu trebuie să lăsăm nimic să le tragă în jos, oricare ar fi preţul. 

Compromisul este opusul integrităţii.

Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari.

Luca 16.10a

 

Ce-ar fi să avem răbdare?

Ce-ar fi să înţelegem că suntem oameni?

Ce-ar fi să înţelegem că suntem diferiţi?

Ce-ar fi să înţelegem că fiecare om are temperamentul şi caracterul lui unic?

Cum ar fi dacă am învăţa să iubim?

Cum ar fi dacă am căuta ceva bun în cel de lângă noi?


 

Ce diferit ar fi dacă am învăţa să iertăm, să o luăm de la capăt şi să avem răbdare.

Îndelunga răbdare.

 

Nu, stai!

Ai vrut vreodata sa faci un lucru dar sa stii ca nu poti? Nu pentru ce nu ai fi apt, ci pur si simplu pentru ca stii ca nu-ti face bine. Ca o abatere de la reguli, una „mica”. Pe moment pare bine, dar e o fericire de scurta durata. E doar o amagire. Nu ai face decat sa-ti mai aduci aminte inca o data de ce nu trebuia sa faci acel lucru.
Hmm.
Oare asteptarile sunt de vina? Adica, e posibil ca anumite lucruri sa-ti intreaca asteptarile, altele sa nu ajunga nici la temelia lor.
Poate esti la dieta si stii ca dulciurile nu prea ajuta, sau pur si simplu poate vrei sa vorbesti cu o persoana care ti-e draga dar… nu stii la ce sa te astepti.
Orice ar fi, ai rabdare. Nu uita ca la capat exista mereu o rasplata. Trebuie doar sa ai rabdare.

image

Te-ai gandit?

Te-ai gandit vreodata cum, exact atunci cand ne e mai bine si avem cel mai putin nevoie de Dumnezeu (credem noi) , El trimite un necaz, o incercare tocmai pentru ca ne vrea mai aproape de El? Si apoi, dupa ce apele se limpezesc iar noi constientizam nevoia de El si ii vedem mana la lucru, ciclul se repeta. Pentru ca ne obisnuim prea usor cu binecuvantarea si credem ca ni se cuvine. Pe cand Dumnezeu vrea doar sa ne apropie de El, nu pentru ca ar avea nevoie de noi, ci pentru ca noi avem nevoie de El. Si pentru ca asta e adevarata dragoste, chipul aspru al iubirii.

image

„Nu mai văd”

wp

Închide ochii. Ce vezi? Ştiu, nu vezi nimic. Urât, nu? Au fost doar câteva clipe în care nu ai văzut nimic. Dar cum ar fi ca pentru un minut să te laşi condus de altcineva? Ce zici de o oră? Nu am curajul să te provoc la o zi întreagă. N-ai putea, şi nici eu. Şi nici nu-mi doresc asta. De ce? Pentru că în lumea asta există trei culori calde, trei culori reci şi două nonculori. Măreţia lui Dumnezeu se reflectă în creaţia Sa. Să nu ne gândim acum la ceea ce a distrus omul, să privim doar la lucrurile minunate pe care le-a înfăptuit El, Creatorul. Flori, soare, lună, stele, zâmbete, viaţă. Poţi să le vezi? Poţi?? Sunt culori mununate, forme atât de graţios meşteşugite şi, cel mai important, miracolul din ele.

***

Un orb nu se poate bucura de toate acestea (aşa cum o facem noi; el vede cu ochii sufletului). Un orb trăieşte prin ochii celui de lângă el. Şi totuşi, de atâtea ori avem de învăţat de la el. Pentru ca el merge prin credinţă. Pentru că el este caracterizat de dragoste, bucurie, pace… chiar în întuneric.

Dacă într-o dimineaţă te-ai trezi şi imaginea ar fi aceeaşi ca atunci când aveai ochii închişi, cum ai reacţiona? Ar mai fi pacea prezentă? Nu-mi răspunde. Crede-mă, nu e plăcut! E atât de întuneric încât nici bezna nu o poţi vedea.

***

Şi dacă pentru carnea asta e aşa, oare cum e cu sufletul? Orbirea spirituală; greu de crezut, dar e mai gravă. Dacă şi ceea ce te ţine în viaţă se rătăceşte, inevitabil trupul îi va urma cursul. Ca orice orb, vei avea nevoie de ajutor. La cine o să apelezi? Tot la un orb? De ce nu apelezi la Creatorul culorilor, la Cel care este Lumina? Dacă se îngrijeşte atât de minunat de natură, cu atât mai mult se va îngriji de al tău suflet.

Martie

Oficial, orice relaţie între noi s-a terminat. Ai făcut exact cum am spus: mi-ai aruncat iar o rază de fericire ca apoi să mă loveşti pe la spate. Şi eu chiar te-am crezut. A fost un moment în viaţa-mi când eu chiar te iubeam. Şi ai profitat. Şi m-ai lovit. Şi mă doare.

Dar gata! Niciodată nu am fost sigură pe toamnă, am crezut că a fost vina ei mereu, dar nu e aşa. E Cineva mai sus care dictează. Tu n-ai făcut decât să arunci vina asupra ei. Şi aşa faci şi acum. Tu nu mai însemni pentru mine nimic. M-ai dat doar lovituri peste lovituri.

Ai jucat bine, dar te-am prins. Te-ai dat bine pe lângă mine la început, ai vrut să te cred. Te-am crezut. Dar s-a întâmplat ceva. Exact când îmi era lumea mai dragă ţi-ai dat jos o piesă din mască. A fost doar începutul şi a fost cel mai dureros. Nu ai avut milă. Mi-ai dat o povară prea grea pentru mine atunci. Şi m-ai lăsat să plutesc pe mare în derivă. Aveam doar un creion şi o foaie de hârtie. Acum, nu mi-ai dat nimic (poate doar o palmă); ai întins mâna şi mi-ai luat. Cum să o numesc… Dar, deşi îmi lipseşte, mă împovărează mai tare.

Poate aşa merit, pentru că te-am iubit. Poate, fără să-ţi dai seama, crezând că mă dobori, eu mă lupt să ajung la mal doar cu acel creion si acea bucată de hârtie. Şi poate chiar o să reuşesc.

Acum trebuie să fac curăţenie. Nu mai am ce face cu resturile pe care le-ai lăsat tu. Şi când te gîndeşti că tot ce le lipseşte e ceea ce-ai luat tu: un mic amănunt.

Dar nu-ţi pasă.

Cu siguranţă ne vom mai întâlni, martie.

Prima vară

spring

Martie, o lună atât de caldă, dar totuşi… eşti rece. Mă iei de mână, îmi dai o mică speranţă, dar eşti rece. Am început să te cunosc abia anul trecut deşi, credeam că te cunosc de-o viaţă. Poţi să fii aşa frumoasă dacă vrei… dar nu vrei. Nu-ţi place de mine prea mult,deşi mie îmi place aşa mult de tine. Eşti ca mine, plină de viaţă… dar nesigură; optimistă… dar cu faţa scaldată în lacrimi. Se spune că cine se aseamănă se adună. Mă răneşti… Îmi dai mici, mici speranţe. Eşti aşa dulce, dar degeaba.

***

Şi acum ce faci? Vrei să mă impresionezi cu ce ai tu mai frumos ca apoi, după ce mă îndrăgostesc de tine, să-ţi dai arama pe faţă. Eşti începutul primei veri ca apoi să pieri. Şi transformi un lucru atât de frumos ca toamna într-o înmormântare. Dar ştii ce? N-ai decât să-ncerci, nu mi-e frică de tine! Nu ai cum să faci să te iubească cineva care deja o face.

Martie.