Monstru

brokenStau și mă privesc în oglindă. Tot ce văd este un monstru. Am devenit un monstru. O persoana care ușor, ușor se lasă frântă de circumstanțele vieții acesteia. Pe zi ce trece oboseala își lasă tot mai mult amprenta. Bucuria și pofta de viață se duc și ele încet, încet. Am devenit mai greu de mulțumit, nerecunoscătoare chiar. Am uitat să apreciez ceea ce primesc de la Tatăl meu și mă consum tot mai mult cu lucrurile acestei lumi. Blândețea lasă ușor loc deznădejdii. În ultimul timp mă las prea ușor învinsă. Încerc să rezist, mă străduiesc să le fac pe toate bine și nu reușesc. Și în loc să mă bucur de micul rezultat al mâinilor mele…

Nu mă mai recunosc, am devenit altceva. Acum mai mult ca niciodată văd cum NEVRÂND îi dezamăgesc pe cei din jurul meu sau cel puțin îi deranjez cu ceva. VREAU SĂ SE OPREASCĂ! Sufletul meu este atât de sătul să-și pună singur piedici în calea fericirii. Aș vrea ca, de îndată ce mă voi trezi, să fiu din nou cea care, cu multă trudă eram. Cea care le zâmbea tuturor și fiecare lucru ce îl făcea era făcut din TOATĂ inima. Acea persoană care își dorea să fie un exemplu, un model pentru ceilalți, care voia ca ceilalti să vadă ceva bun în ea și ea să vadă ceva extraordinar în fiecare dintre ei.

***

Dragului meu…

large1

Încă te aştept. Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti, cum te cheamă, dar ştiu că exişti. Nu ştiu ce visuri şi idealuri ai în viaţă, dar sunt sigură că mă cauţi şi că te gândeşti la mine. Mă rog în fiecare seară pentru tine, printre suspine negrăite. Sunt nerăbdătoare să te aflu, să-ţi cunosc sufletul. Ştiu că e ca al meu: deşi împovărat, greu, încă-şi mai găseşte puterea să spere, şi speranţa aceea care se manifestă prin strălucirea ochilor. Mă întreb ce culoare au. Oare sunt căprui, sau albaştri? Verzi oare?  Oricum ar fi, sunt sigură că sunt minunaţi şi strălucirea lor este unică. Te simt. Dintre miile de gânduri reuşesc să-ţi creionez figura. Uşor alungită, cu un zâmbet alb, impecabil, nas potrivit, cu ochi mari şi freza puţin ciufulită. Eşti tot ce-am dorit vreodată. Simt că parcă te ştiu dintotdeauna. Tu, dragul meu, ai un suflet atât de mare. Eşti oricând gata să faci binele şi să-i ajuti pe alţii,  preţul nu contează. Tu nu dai adevărul pe nimic. Tu eşti genul de om care emană căldură chiar şi în cele mai reci situaţii. O fire atât de deschisă, încât poţi găsi fericirea chiar şi în lucrurile minore ale vietii, în detalii. În schimb devii rece la cruzimea lumii acesteia. Şi când se întâmplă asta, taci. Te opreşti, tragi aer în piept şi îţi iei o clipă de răgaz, o clipă în care să meditezi. Eşti tipul omului care analizează fiecare situaţie, dar totuşi nu devine orbit de această luciditate. Eşti realist; de aceea poţi să oferi mereu un sfat înţelept, o mustrare sau o încurajare. Eşti diferit, căci înţelepciunea ta nu e omenească, ea întrece orice pricepere; asta şi datorită multelor cărți citite. Sunt sigură că nu trece o zi fără să lecturezi ceva. Mă întreb ce-aş putea găsi în biblioteca ta. De la romane până la studii psihologice, îi ai cuprinşi pe toți marii autori şi poeţi. Nici cu muzica nu stai mai prejos. Sigur pasiunea ta pentru clasici te-a împins să studiezi un instrument. Sau poate ai o viziune atât de largă încât de la nişte simple note îţi poţi închipui un întreg tablou. Eşti un artist.Tu, dragul meu, eşti unic. Te regăseşti în cuvintele mele? Sunt sigură…

Ce aş putea să-ţi spun despre mine? Probabil deja m-ai citit. Probabil că deja îmi conturezi chipul în mintea ta. Oare cum mă vezi? Oare ce gânduri ţi-au trecut prin minte când ai citit aceste câteva rânduri? Ce-ai simţit în al tău suflet când ai citit descrierea-ţi proprie scrisă de o necunoscută? Te-ai tulburat? Poate ai rămas pentru o clipa fără cuvinte, dar apoi ai început să meditezi. Eu… eu nu am nimic special de oferit: doar dragostea şi respectul de care tu ai nevoie. Nu e mult dar e tot ce am. Dacă vrei, aş putea să le împachetez frumos, cu fundiţă şi să ţi le ofer de tot. Dar asta doar când vei veni.

Abia aştept acel moment: prima noastra întâlnire. Nu stiu cum va fi, pot doar să o visez şi să sper că va fi în cel mai romantic mod posibil. Doar noi doi, singuri, privind un apus tumultuous, dar totuşi calm. La o oarecare depărtare, într-o linişte mortuară, ne vom privi îndelung şi vom zâmbi. Va fi destul să ne înţelegem pentru că, ce ar mai fi vorbele noastre, dacă nici măcar tăcerea nu o înţelegem; nu ar avea nici un rost. Am fi ca doi străini, stingheri, pribegind în lung şi în lat, în zadar. Tot ce am face ar fi sa ne luptăm cu morile de vânt. Dar asta nu se va întâmpla pentru că deja ne-am sincronizat inimile sa bată în acelaşi timp.

Ar mai fi atât de multe de spus, dar e timpul să lăsăm tăcerea să vorbească. Până atunci, nu uita că eu încă te aştept

Amintirea unui cer senin

Astăzi… astăzi mi-a fost frig. Era acolo, cu jumătate de metru în spatele meu. Simţeam cum privirea lui imi străpunge trupul, ca şi cum fiecare gest mi-ar pecetlui soarta, ca şi cum ar fi aşteptat orice greşeală ca să mă facă să dispar. Ceva de nedescris.

Astăzi: duminică, 31 martie, a fost o zi rece.

Stau şi citesc aceste rânduri. Încă mai pot simţi acel sentiment: era ca şi cum nu vântul m-ar fi pălmuit, ci indiferenţa lui; privirile lui care se uitau în gol îmi râdeau în faţă. Era acel sentiment de frică, ce ştia ce avea să se întâmple: nimic. Şi asta e bine.

Astăzi… astăzi el e tot acolo. De data aceasta, privirea lui rece aruncată în gol mă încălzeşte. Îl privesc, şi rămân uluită: am fost atât de orbită de aparenţe, încât am sărit peste detalii. Crezusem că l-am descoperit cu adevărat, dar mă minţeam singură.Tot ceea ce am facut a fost să-l urmăresc cu atenţie, atât de aproape încât am preferat să nu iau în calcul inconvenientele apărute. Şi astfel, am uitat să mă bucur de el. A fost nevoie să fiu scuturată ca să văd realitatea şi să-mi dau seama că, de fapt, mă luptam cu morile de vânt. Abia după aceasta am reuşit să-l văd în adevărata lui splendoare: acei ochi albaştrii în care te pierdeai descriau perfect cerul. Un albastru cenuşiu care, la prima vedere, te-ar fi făcut să te gândeşti la cerul senin,  la sperantă şi linişte, ai fi putut vedea o mare infinită în care se oglindeşte un apus superb. Asta îi făcea faţa să strălucească, şi zâmbetul lui alb să fie de-a dreptul irezistibil. Dar mai e un mic detaliu. E cenuşiul acela pal din privirea lui. Deja tabloul e diferit: pe întinderea albastră din ochii lui se ivesc norii, nişte nori încărcaţi, iar în mare nu se mai poate reflecta nimic, nici măcar norii. E un peisaj mohorât, trist; dar totuşi, e pace. Griul n-a reuşit să-i fure liniştea şi calmul, iar marea stă şi nu face altceva decât să aştepte din nou soarele. Toată această privelişte, acordată cu frecvenţele sufletului, îi dădeau un chip angelic, iar freza lui, puţin ciufulită, i se potrivea (potriveşte) perfect. Acum, furtuna din viața mea s-a dus şi a lăsat loc soarelui să strălucească şi cu fiecare clipă să aducă noi persoane. A rămas doar amintirea  acelui sentiment de nelinişte, nerăbdare, furtună.

Cer senin

Da, e posibil ca indiferenţa ce-l caracteriza să nu merite plăcerea de a scrie aceste rânduri, dar vreau să rămân cu speranţa că după orice ploaie apare şi curcubeul.

Blestemat să fie omul care se încrede in om.