Amintirea unui cer senin

Astăzi… astăzi mi-a fost frig. Era acolo, cu jumătate de metru în spatele meu. Simţeam cum privirea lui imi străpunge trupul, ca şi cum fiecare gest mi-ar pecetlui soarta, ca şi cum ar fi aşteptat orice greşeală ca să mă facă să dispar. Ceva de nedescris.

Astăzi: duminică, 31 martie, a fost o zi rece.

Stau şi citesc aceste rânduri. Încă mai pot simţi acel sentiment: era ca şi cum nu vântul m-ar fi pălmuit, ci indiferenţa lui; privirile lui care se uitau în gol îmi râdeau în faţă. Era acel sentiment de frică, ce ştia ce avea să se întâmple: nimic. Şi asta e bine.

Astăzi… astăzi el e tot acolo. De data aceasta, privirea lui rece aruncată în gol mă încălzeşte. Îl privesc, şi rămân uluită: am fost atât de orbită de aparenţe, încât am sărit peste detalii. Crezusem că l-am descoperit cu adevărat, dar mă minţeam singură.Tot ceea ce am facut a fost să-l urmăresc cu atenţie, atât de aproape încât am preferat să nu iau în calcul inconvenientele apărute. Şi astfel, am uitat să mă bucur de el. A fost nevoie să fiu scuturată ca să văd realitatea şi să-mi dau seama că, de fapt, mă luptam cu morile de vânt. Abia după aceasta am reuşit să-l văd în adevărata lui splendoare: acei ochi albaştrii în care te pierdeai descriau perfect cerul. Un albastru cenuşiu care, la prima vedere, te-ar fi făcut să te gândeşti la cerul senin,  la sperantă şi linişte, ai fi putut vedea o mare infinită în care se oglindeşte un apus superb. Asta îi făcea faţa să strălucească, şi zâmbetul lui alb să fie de-a dreptul irezistibil. Dar mai e un mic detaliu. E cenuşiul acela pal din privirea lui. Deja tabloul e diferit: pe întinderea albastră din ochii lui se ivesc norii, nişte nori încărcaţi, iar în mare nu se mai poate reflecta nimic, nici măcar norii. E un peisaj mohorât, trist; dar totuşi, e pace. Griul n-a reuşit să-i fure liniştea şi calmul, iar marea stă şi nu face altceva decât să aştepte din nou soarele. Toată această privelişte, acordată cu frecvenţele sufletului, îi dădeau un chip angelic, iar freza lui, puţin ciufulită, i se potrivea (potriveşte) perfect. Acum, furtuna din viața mea s-a dus şi a lăsat loc soarelui să strălucească şi cu fiecare clipă să aducă noi persoane. A rămas doar amintirea  acelui sentiment de nelinişte, nerăbdare, furtună.

Cer senin

Da, e posibil ca indiferenţa ce-l caracteriza să nu merite plăcerea de a scrie aceste rânduri, dar vreau să rămân cu speranţa că după orice ploaie apare şi curcubeul.

Blestemat să fie omul care se încrede in om.