Eu îl vreau doar pe Isus.

Credeam că doar bătrânii pot ajunge la starea aia în care să nu mai găseşti bucurie în nimic. Dar m-am înşelat (ceea ce nu e un lucru nou).

Să nu mai găseşti bucurie în nimic, nici în oamenii de lângă tine, nici în locuri, nici în nimic altceva. Să te lupți în fiecare dimineață să te trezeşti din patul tău la o viață care nu ți-a ieşit chiar aşa cum ai calculat tu. Să te lupți să trăieşti bucuria tinereții şi să fie în zadar. Să vezi că nu se alege decât praful de tot ce ai încercat să clădeşti. Cumva (printr-o extorsiune a timpului) eşti tu mereu cel vinovat pentru toate. Şi când ‘recunoşti’, tot eşti vinovat că ceilalți se simt prost că tu ai recunoscut că eşti vinovat (logic, nu?).

Ce poate fi mai trist decât un tânăr obosit?

(Oftat adânc)

Cât despre mine… bucuria mea e doar (în) Isus. Atât.

Aş spune mai multe, dar e pe seară.

Vă rog, mie dați-mi-l pe Isus, nimic altceva.