Înainte și după moarte

Tocmai am citit o postare despre moartea unui tânăr din același județ din care sunt și eu. 20 de ani. Cel care a scris articolul respectiv avea numai cuvinte de laudă desore el. De obicei cei morți sunt mult lăudați, dar el parcă mai mult decât alții. Un băiat bun, cum ar zice cei care-l cunoșteau.

I-am accesat profilul de pe Facebook. Erau câteva postări de despărțire de azi, câteva cereri de rugăciune pentru el de zilele trecute, când i s-a înrăutățit starea de sănătate, și urmau urările de la ultima zi de naștere. „La mulți ani, prietene!” „Mulți ani fericiți!” Și multe altele de felul ăsta.

Și nu a mai apucat nici măcar un an…

Dacă ar fi știut.

Știți, urările acelea arătau exact ca cele pe care le primim și noi în fiecare an pe Facebook. Nimeni nu i-a spus să-și trăiască ultimele zile înțelept sau să se bucure cât de mult poate din ce i-a mai rămas de trăit. Nu. Toți, TOȚI i-au urat ani; și nu doar ani, mulți ani.

Și nimeni n-a bănuit nimic. Nimeni nu se aștepta ca la doar 20 de ani el să moară.

Doar Dumnezeu.

Oare de ce așteptăm să moară cineva ca să-l apreciem? De ce n-o facem azi?

Ce mai așteptăm? E mai ușor atunci, sfâșiați de durere, să scriem necroloage întregi despre dragostea pe care i-am purtat-o celui mort?!

Dacă doar am învăța… Să-i apreciem. Să-i iubim. Să fim înțelepți.